Liliecii se folosesc de curenții de aer pentru a atinge altitudini de până la 1600 de metri, într-un mod asemănător păsărilor. Totuși, nu este clar motivul pentru care liliecii nocturni ar putea profita de această tehnică.
„Pe măsură ce soarele încălzește Pământul, aerul cald se ridică în atmosferă. Acest lucru produce vânturile ascendente de care păsările se folosesc pentru a urca în altitudine”, a declarat Teague O’Mara din cadrul Universității Louisiana de Sud-Est. De asemenea, la aceste altitudini, păsările beneficiază de o vizibilitate foarte bună, care le poate permite să analizeze și să exploreze peisajul.
„Totuși, pe perioada nopții, energia din atmosferă scade, producându-se o diminuare a intensității acestor vânturi”, a adăugat O’Mara. Chiar și așa, în cadrul studiilor anterioare s-a arătat faptul că liliecii se pot ridica la altitudini mari în timpul zborurilor de noapte, așa că O’Mara și colegii săi au început să studieze acest fenomen.
Cercetătorii au studiat o colonie de lilieci europeni cu coadă liberă (Tadarida teniotis) din nord-estul Portugaliei. Folosind dispozitive ușoare echipate cu un modul GPS, aceștia au adunat date de înaltă rezoluție din cadrul a opt femele care efectuau zboruri de noapte.
De asemenea, cercetătorii au construit un model digital care conținea informații cu privire la topografia locală și modelele meteorologice. Aceștia au descoperit faptul că liliecii au căutat zone unde ar putea beneficia de vânturile nocturne, precum dealuri și stânci cu pante orientate spre sud sau spre vest. „Această puternică forță ascendentă a permis liliecilor să urce în altitudine cu un consum foarte redus energie”, a declarat O’Mara.
După aceea, liliecii intrau în picaj, după care căutau o nouă pantă care le permitea să se ridice din nou, repetând procesul de mai multe ori. Cercetătorii au asociat traiectoria de zbor al liliecilor cu cea a unui un roller-coaster.
Stilul de zbor sugerează faptul că, în ciuda deplasării în condiții de vizibilitate redusă pe timp de noapte, liliecii au o hartă mentală detaliată a topografiei regiunii. Ecolocația nu este deosebit de utilă, deoarece permite unui liliac să perceapă împrejurimile pe distanțe de doar 50 de metri.
„Se pare că liliecii cunosc și își amintesc împrejurimile foarte bine”, a declarat O’Mara, adăugând faptul că aceștia s-ar putea folosi și de semnalele reciproce de ecolocație pentru a detalii despre regiunea în care zboară.
Totuși, nu este clar modul în care liliecii își orientează corpurile și „aripile uriașe” atunci când urcă. Cu toate acesta, O’Mara dorește să afle acest lucru în studiile viitoare.
