Răspunsul scurt la această întrebare este că acest lucru depinde cu ce anume este comparat. Spre exemplu, dacă este comparat cu un MP3, discul de vinil va câștiga întotdeauna.
Totuși, când vine vorba despre CD-uri, comparația este una mai dificilă. Fanii vinilului vor susține faptul că, deoarece este un format analogic de la un capăt la altul, de la înregistrarea pe disc până la redare, reproduce mai îndeaproape ceea ce artistul a creat inițial în studio.
Muzica digitală este diferită. Deoarece kitul digital nu poate citi undele sonore analogice, acestea sunt transformate, inițial, într-un semnal digital și apoi, din nou în semnal analogic, ceea ce presupune faptul că unele informații se pierd sau sunt aproximate în cadrul întregului proces. În cazul discului de vinil, unda analogică este captată integral în canelurile discului, făcându-l astfel, singurul format fără pierderi de calitate.
Cu toate acestea, există totuși și anumite inconsecvențe. Pe lângă uzura vinilului, care conduce la degradarea calității redării în timp, există și limitări fizice. De exemplu, un album mai lung va necesita caneluri mai subțiri, creând un sunet cu o intensitate mai mică și un zgomot mai mare, produs de acul care se mișcă prin acestea.
De asemenea, este probabil ca un album să aibă o calitate a sunetului mai slabă la sfârșit decât la început, din cauza vitezei acului care se schimbă pentru a compensa modificarea circumferinței discului. În plus, trebuie să se țină cont și de calitatea înregistrării pe disc și de faptul că multe astfel de discuri moderne sunt oricum produse, utilizând melodii în format digital, deci nu mai există un semnal analogic pur. Oare aceste piese vor suna dintr-o dată mai bine, doar pentru că sunt stocate pe un disc de vinil?
În acest sens, vinilul are propriu său sunet distinctiv, plin de sunete specifice, precum crăpături, pocnituri și distorsiuni, pe care oamenii le iubesc. Numindu-l „mai bun” probabil nu este corect, însă cu siguranță sunetul acestuia este unic.
