1. Mierea derivă din nectar
Acest lichid zaharos este produs de flori pentru a încuraja vizitele insectelor polenizatoare. Nectarul este alcătuit din 70-80% apă cu un amestec de trei zaharuri diferite: zaharoză, glucoză și fructoză, plus câteva substanțe chimice parfumate, pentru a ajuta la atracția albinelor către flori.
2. Consumul și depozitarea nectarului
Albinele absorb nectarul prin trompa lor goală (o limbă cu aspect asemănător paielor) și îl depozitează în prima cameră a stomacului lor, numit proventricul. O enzimă, numită invertază, descompune zaharoza într-o molecula mai simplă de glucoză și fructoză. Alte enzime cresc aciditatea nectarului, care ajută la uciderea bacteriilor.
3. Călătoria înapoi la stup
Albinele pot transporta până la jumătate din greutatea lor corporală și prezintă una dintre cele mai mari rate de putere din întreg regnul animal. Acest lucru le permite să se deplaseze cu proviziile la distanțe de până la 5 km de stup, dar la acest interval cea mai mare parte a sarcinii utile de nectar este folosită pentru zborul spre casă.
4. În stup
Înapoi în stup, albinele furajoare regurgitează nectarul. Acesta este ulterior transmis între albinele lucrătoare, pentru a reduce conținutul de apă. Odată ce conținutul de apă scade la 18%, mucegaiul și bacteriile nu se mai pot dezvolta, iar nectarul devine miere, pe care albinele lucrătoare o transportă în camere de ceară.
5. Folosirea mierii
Primăvara și la începutul verii, colonia de albine își folosește toată mierea pentru a hrăni larvele, mărindu-și forța de muncă în toiul verii până la un număr de 50.000 de albine. Acești lucrători petrec apoi de la două până la trei săptămâni strângând nectar pentru a supraviețui iernii. Pentru producerea unei lingurițe de miere, este nevoie de munca de o viață a 12 albine.
