Computerele din prezent sunt incredibile. În urmă cu aproximativ 50 de ani, a fost dezvoltat Pong, unul dintre primele jocuri pe computer. Acesta era un joc de „tenis”, care afișa blocuri mobile pe fiecare parte a ecranului. În prezent dispunem de medii virtuale foto-realiste cu persoane generate de computer, care par să se miște și să se comporte precum oamenii reali.
Se spune că avansarea computerelor urmează legea lui Moore, numită după Gordon Moore, unul dintre fondatorii companiei Intel. În anii 1960, Moore a analizat rata de progres și a prezis că numărul de tranzistoare pe un cip se va dubla la fiecare doi ani. La mijlocul anilor 1970, un cip includea 10.000 de tranzistoare. În anul 1986, procesoarele conțineau mai mult de un milion de tranzistoare, iar în anul 2020 numărul acestora a crescut la 2,6 trilioane.
Datorită legii lui Moore, puterea computerului s-a dublat aproximativ la fiecare 20 de luni. Dacă tehnologia continuă să fie îmbunătățită în acest ritm, ce performanțe vom obține în următorii 50, 100 sau 1.000 de ani?
Vor fi viitoarele procesoare atât de puternice, încât mediile virtuale pe care le creează să conțină o complexitate atât de mare, precum lumea reală? Vor exista lumi virtuale populate de oameni virtuali, care își inventează propriile jocuri?
Sau s-a întâmplat deja acest lucru? Trăim într-o simulare creată de programatori de calculatoare care, din punct de vedere tehnologic, sunt cu câteva mii de ani înaintea noastră?
Computerele cu acest tip de putere de procesare ar putea avea și alte scopuri. Dacă ar putea simula un univers, progresele recente în cercetarea Inteligenței Artificiale par să indice că nu ar prezenta o problemă simularea unui creier – chiar și a unui creier superinteligent. O astfel de IA super-umană ar fi ca un „zeu” pentru oameni și ceea ce a ales să facă ar putea fi dincolo de înțelegerea sau controlul nostru.
Astfel de temeri ale unei „singularități tehnologice”, în care progresul devine incontrolabil și ireversibil, ignoră lumea mai largă și foarte reală în care trăim și dificultatea problemei.
Pentru crearea universului, a fost nevoie de 13,8 miliarde de ani, a cărui parte observabilă cuprinde 1.080 de atomi. Simularea acestui nivel de complexitate are nevoie de resurse, cunoștințe și timp.
Totuși, lumea noastră are resurse limitate. Și chiar dacă am dispune de computerele potrivite și metodele necesare, simulările calculelor ar dura miliarde de ani.
De ce am vrea să facem asta? Suntem mai predispuși să inventăm gravitația artificială sau teleportarea, decât să simulăm universuri întregi sau creiere superinteligente în următoarele câteva sute de ani. Și suntem mult mai predispuși dă distrugem rasa umană până la atingerea obiectivului, prin dezastre ale mediului.
„Simulare sau nu, nu contează – Pământul este singura casă pe care o avem. Poate că ar trebui să ne concentrăm asupra tehnologiilor care deja amenință viața din prezent, mai degrabă decât să ne îngrijorăm prea mult de scenariile SF plauzibile, ale viitorului îndepărtat. În caz contrar, nu va mai exista niciun viitor de care să vă faceți griji.
