Păsările Colibri pot bate din aripi atât de repede încât zborul lor produce un zumzet sonor. Dar cum au evoluat aceste păsări incredibile?
În anul 2004, Gerald Mayr, paleontolog în cadrul Institutului de Cercetare Senckenberg din Germania, a sesizat anumite detalii neconcludente, în ceea ce privește două păsări fosilizate, găsite în roci în Fraunweiler, un sat din sudul Germaniei.
Orice pasăre fosilizată reprezintă o minune pentru arheologi, o fereastră către un trecut mult pierdut, atunci când zborul, care depășea limitele Pământului, era încă o inovație relativ nouă în lumea vertebratelor. Dar aceste păsări de pe bancul de lucru al lui Mayr prezentau aspecte mult mai remarcabile.
Păsările erau mici, aveau o lungime de doar patru centimetri, ciocul de două ori și jumătate mai mare decât lungimea craniului și aripi cu oase care arătau exact ca humerusul tipic colibrilor din zilele noastre. Mayr le-a recunoscut imediat ca fiind păsări colibri, deși mai descoperise și alte fosile similare, într-o altă zona originară din America. Fosilele sud-americane de colibri, găsite până în prezent, sunt relativ recente, datând de acum doar un milion de ani. Aceste fosile și exemplele ulterioare descoperite în Germania, Polonia și Franța, sunt strămoșii păsărilor colibri preistorice. Mayr a numit în mod corespunzător pasărea colibri ca Fraunweiler Eurotrochilus inexpectatus, sau „colibri european neașteptat”.
Oricine s-a întâlnit brusc cu o pasăre colibri, nu poate să nu fi fost lovită de zborul planat al acestora. Bătând din aripile cu o frecvență cuprinsă între 50 și 200 de ori pe secundă, zborul lor prin aer este atât de rapid încât îl percepem ca un zumzet sonor.
Nicio altă familie de păsări nu se apropie de această frecvență a bătăilor din aripilor. Alte păsări pot plana, cu diferite grade de succes, dar niciuna nu are stăpânirea aeriană a păsării colibri, capabilă chiar să zboare înapoi.
Acestea reprezintă un vârf al evoluției, zborul lor fiind alimentat de mușchii pectorali, care reprezintă aproape o treime din greutatea corporală. Musculatura pectorală a acestei păsări este de două ori mai mare decât a majorității celorlalte păsări, iar inimile au bătăi de până la 1.200 de ori pe minut. Pentru a pune acest lucru în context: inimile noastre umane au în medie doar 80 de bătăi pe minut.
Per ansambul, zborul păsării colibri și rotația aripilor lor, într-un mod specific, sunt posibile prin diferențele scheletice care le separă de aproape toate celelalte păsări.
Sternul lor, sau osul sânului, este considerabil mai mare decât cel al altor păsări, oferind ancorare pentru mușchii lor pectorali mari. Mai mult, aripile lor sunt atașate de stern, prin intermediul unei articulații minuscule de tip bilă și soclu. Această caracteristică este unică pentru colibri și rudele îndepărtate mai rapide, care le permite aripilor să realizeze o mișcare de rotație extraordinar de eficientă. Prin rotirea aripilor, păsările colibri câștigă 25% în plus din ridicarea lor în ritmul optim, față procesul de echilibrare al ridicării de jos, generat de ritmul convențional.
Pentru a ține pasul cu cerințele corpului lor, păsările colibri se hrănesc cu o dietă calorică bogată în octan, care conține în mare parte nectarul extras din flori, deși mănâncă câteva insecte mici pentru necesarul de proteine și furaje. Dacă am avea același metabolism rapid ca cel al pasării colibri, ar trebui să consumăm aproximativ 155.000 de calorii pe zi.
Cum a învățat pasărea colibri să planeze?
Pentru a înțelege cum a apărut zborul lor distinctiv, trebuie să urmăm calea păsărilor colibri fosilizate ai lui Gerald Mayr, cu milioane de ani mai târziu, în perioada Cretacicului, o epocă caldă care a avut loc o diversificare biologică bruscă, în urmă cu aproximativ 66-145 milioane de ani.
La un moment dat, în perioada inițială a Cretacicului, florile au început să elibereze parfumuri și să aibă diverse culori, pentru a semnala prezența polenului către insectele trecătoare. Aceste insecte, vizitând mai multe flori, le-ar poleniza din greșeală. În timp, florile au adăugat nectar amestecului, oferind insectelor un stimulent suplimentar pentru a le vizita, și simultan, aceste insecte au dezvoltat „echipamentul” necesar pentru a găsi mai întâi florile și apoi pentru a extrage polenul și nectarul.
Aceste interacțiuni coevolutive au furnizat, din greșeală, combustibilul pentru un organism mult mai mare, acei strămoși timpurii ai colibriului, care să evolueze în propriul lor drept de a exploata această sursă bogată de hrană.
Pentru a extrage nectarul din flori, unele păsări au evoluat pentru a pluti în aer deasupra florilor, precum o molie, astfel încât să-și poată înmuia cu ușurință limba în nectarul din interior. Această evoluție a implicat o inovație biomecanică de neimaginat anterior în rândul nevertebratelor, realizată prin rotirea aripilor în zbor, oferind înălțare atât pe cursa ascendentă, cât și pe cursa descendentă a fiecărei bătăi de aripă.
Inovațiile ulterioare au ajutat păsările să valorifice zborul plutitor: limbile păsărilor colibri sunt o minune în sine, capabile să prindă pasiv nectarul, de fiecare dată când sunt scufundate într-o floare; în timp ce alte păsări colibri au dezvoltat ciocuri modelate special pentru a le permite să acceseze anumite flori mai adânci. Pasărea colibri cu cioc în formă de sabie, cu ciocul mai lung decât propriul corp, poate extrage nectar din florile adânci, cu corole lungi care restricționează accesul celelalte păsări, în timp ce colibri cu ciocul în formă de seceră are ciocul curbat, într-un mod grotesc, care se potrivește florilor cerate ale heliconiilor.
În lume există 361 de specii ale acestor păsări remarcabile, fiecare cu povestea lor: colibriul – albină din Cuba este cea mai mică specie de păsări care a trăit vreodată. Pasărea colibri din familia Selasphorus rufus migrează peste 4.500 de kilometri în fiecare an. Nu este greu de înțeles de ce oamenii sunt obsedați de mult timp de păsările colibri.