Într-adevăr, în cea mai mare parte a secolului trecut, psihologii, experții în criminalitate, dar și alte persoane au căutat în zadar un detector de minciuni care să nu dea greș. Unii au crezut că au descoperit acest lucru în mașina poligraf.
Un dispozitiv medical pentru înregistrarea semnelor vitale ale pacientului – puls, tensiune arterială, temperatură, ritmul respirației – poligraful a fost proiectat pentru a ajuta la diagnosticarea anomaliilor cardiace și pentru a monitoriza pacienții în timpul operației.
Poligraful a fost o înlănțuire a mai multor instrumente. Unul dintre primele instrumente a fost un dispozitiv din 1906, inventat de cardiologul britanic James Mackenzie, care a măsurat pulsul arterial și venos și pe care l-a trasat sub formă de linii continue pe hârtie. Grass Instrument Co., din Massachusetts, producătorul mașinii poligraf din 1960, ilustrată mai sus, a vândut și echipamente pentru monitorizarea EEG, epilepsie și somn.
Saltul de la dispozitivul medical la instrumentul de interogare este unul curios, după cum descrie istoricul Ken Alder, în cartea sa din 2007, „The Lie Detectors: The History of an American Obsession”. Cu mult înainte de inventarea poligrafului, oamenii de știință au încercat să lege semnele vitale cu emoțiile. Încă din 1858, fiziologul francez Étienne-Jules Marey a înregistrat modificări corporale ca răspuns la stresori inconfortabili, incluzând greața și zgomotele puternice.
În anii 1890, criminalistul italian Cesare Lombroso a folosit o mănușă specializată pentru a măsura tensiunea arterială a unui suspect criminal în timpul interogatoriului. Lombroso credea că infractorii constituiau o rasă distinctă și inferioară, iar mănușa lui era o modalitate prin care încerca să verifice această convingere.
În anii premergători Primului Război Mondial, psihologul la Harvard, Hugo Münsterberg, a folosit o varietate de instrumente, inclusiv poligraful, pentru a înregistra și analiza sentimentele subiective. Münsterberg a susținut aplicarea mașinii în dreptul penal, văzând atât imparțialitatea științifică, cât și concurența.
Ca licențiat, William Moulton Marston a lucrat în laboratorul din Münsterberg și a fost fascinat de viziunea sa. După ce a primit diploma de licență în 1915, Marston a decis să continue la Harvard, urmărind să obțină și diploma de doctorat în psihologie. El a inventat o manșetă sistolică de tensiune arterială și împreună cu soția sa, Elizabeth Holloway Marston, a folosit dispozitivul pentru a investiga legăturile dintre semnele vitale și emoții. La testele pe colegii studenți, el a raportat o rată de succes de 96 % în detectarea mincinoșilor.
Primul Război Mondial s-a dovedit a fi un moment bun pentru cercetarea artelor înșelăciunii. Robert Mearns Yerkes, care a obținut și un doctorat în psihologie, la Harvard, a continuat să dezvolte teste de inteligență pentru armata americană, a fost de acord să sponsorizeze teste mai riguroase ale cercetării lui Marston, sub îndrumarea Consiliului Național de Cercetare. Într-un test efectuat pe 20 de deținuți în Instanța Municipală din Boston, Marston a susținut că a obținut o rată de succes de 100 % în depistarea minciunii. Însă, rata sa mare de succes i-a făcut pe supraveghetorii săi suspecți. Iar criticii săi au susținut că interpretarea rezultatelor poligrafului a fost mai mult artă decât știință.
Multe persoane, de exemplu, prezintă frecvență cardiacă mai mare și tensiune arterială atunci când se simt nervoase sau stresate, ceea ce, la rândul lor, le poate afecta reacția la un test realizat cu detectorul de minciuni. Astfel, aceștia fie mint, fie nu le place să fie interogați.
Marston (ca Yerkes) era un rasist. El a afirmat că nu poate fi pe deplin încrezător în rezultatele afro-americanilor, deoarece a crezut că mințile lor sunt mai primitive decât cele ale albilor. Această „luptă” s-a încheiat înainte ca Marston să-i convingă pe alți psihologi de validitatea poligrafului.
În Berkeley, California, șeful poliției a încercat să-și transforme departamentul într-o centrală de combatere a criminalității bazată pe știință și date. Șeful August Vollmer a centralizat comanda și comunicațiile departamentului său și i-a făcut pe ofițerii săi să comunice prin radio. El a creat un sistem de înregistrări cu referințe încrucișate extinse pentru amprente digitale și pe tipuri de infracțiuni. El a întocmit statistici privind criminalitatea și a evaluat eficacitatea tehnicilor de poliție. A început un program de pregătire internă pentru ofițeri prin intermediul unor facultăți care predau drept, criminalistică și fotografierea scenelor de la locul crimei.
În 1916, Vollmer a angajat primul chimist al departamentului, iar în 1919 a început să recruteze absolvenți de facultate pentru a deveni ofițeri. El a verificat toți solicitanții cu o baterie de teste de inteligență și examene psihiatrice.
În același context, John Augustus Larson, un polițist începător, care absolvise și doctoratul în fiziologie, a citit un articol din 1921 al lui Marston „Posibilitățile fiziologice ale testului înșelăciunii”. Larson a decis că poate îmbunătăți tehnica lui Marston și a început să testeze subiecții folosind propria idee, „cardio-pneumo psihograma”. Vollmer i-a dat lui Larson frâu liber pentru a-și testa dispozitivul în sute de cazuri.
Larson a stabilit un protocol de întrebări da/nu, furnizate de interogator, într-un caracter repetitiv, pentru a crea un eșantion de bază. Toți suspecții unui caz au fost interogați prin același set de întrebări legate de respectivul caz; niciun interogatoriu nu a durat mai mult de câteva minute. Larson și-a asigurat consimțământul înainte de a aplica testele, deși credea că doar părțile vinovate vor refuza să participe. În total, el a testat 861 de subiecți în 313 cazuri, confirmând constatările sale printr-un procent de 80 %. Șeful Vollmer a fost convins și l-a ajutat la promovarea poligrafului, publicând articole în ziare.
Și totuși, în ciuda sprijinului entuziast al Departamentului de Poliție din Berkeley și al poveștilor din ce în ce mai fascinante despre detectorul de minciuni, instanțele americane au fost mai puțin receptive la rezultatele poligrafului. În 1922, de exemplu, Marston a solicitat să fie martor expert în cazul Frye v. United States. Acuzatul, James Alphonso Frye, fusese arestat pentru tâlhărie și apoi mărturisise despre uciderea doctorului R.W. Brown. Marston credea că detectorul său de minciuni poate verifica dacă mărturisirea lui Frye este falsă, însă aceasta nu a dat rezultate.
Judecătorul șef Walter McCoy nu i-a permis lui Marston să ia poziția, afirmând că depistarea minciunii nu este „o chestiune de cunoștințe comune”. Decizia a fost confirmată de Curtea de Apel, cu o justificare ușor diferită și anume: știința nu a fost acceptată pe scară largă de către comunitatea științifică relevantă. Acest lucru a devenit cunoscut sub numele de Frye Standard sau testul general de acceptare și a stabilit precedentul pentru acceptarea ca și dovadă, de către instanță, în cazul unui nou test științific.
Marston nu a fost însă dezamăgit, ideea unui detector de minciuni care să nu dea greș pare să-l fii acaparat. Mai târziu, el a ajutat la crearea personajului Wonder Woman. „Lasoul adevărului” ce aparținea supereroului s-a dovedit mult mai eficient în ceea ce privește prinderea infractorilor și dezvăluirea faptelor lor greșite față de poligraful lui Marston.
Până în zilele noastre, rezultatele poligrafelor nu sunt luate în considerare ca dovezi admisibile în majoritatea instanțelor. Decenii după cazul Frye, Curtea Supremă a Statelor Unite, a decis că inculpații criminali nu pot admite probe poligraf în apărarea lor, menționând că „comunitatea științifică rămâne extrem de polarizată în ceea ce privește fiabilitatea tehnicilor poligrafice”.
Dar asta nu a oprit utilizarea poligrafelor pentru cercetarea penală, cel puțin în Statele Unite. Armata americană, guvernul federal și alte agenții au folosit, de asemenea, pe larg poligraful pentru a determina cât de potrivită este o persoană pentru angajare, dar și pentru stabilirea autorizațiilor de securitate.
Între timp, tehnologia de detectare a minciunii a evoluat de la monitorizarea semnelor vitale de bază la urmărirea undelor creierului. În anii ’80, J. Peter Rosenfeld, psiholog la Universitatea Northwestern, a dezvoltat una dintre primele metode pentru a face acest lucru. A profitat de un tip de activitate a creierului, cunoscut sub numele de P300, care este emis la aproximativ 300 de milisecunde după ce persoana recunoaște o imagine distinctă. Ideea din spatele testului P300, de la Rosenfield, a fost că un suspect acuzat, să zicem, de furt ar avea un răspuns P300 distinct atunci când i s-ar arăta o imagine a obiectului furat, în timp ce parte nevinovată nu ar avea același răspuns. Unul dintre dezavantajele principale a fost găsirea unei imagini asociate cu crima pe care numai suspectul ar fi văzut-o.
În 2002, Daniel Langleben, profesor de psihiatrie la Universitatea din Pennsylvania, a început să folosească imagistica prin rezonanță magnetică funcțională sau RMN, pentru a realiza imagini în timp real ale creierului, în timp ce un subiect spunea adevărul sau mințea. Langleben a constatat că, în general, creierul a fost mai activ atunci când subiectul mințea și a sugerat că a spune adevărul a fost modalitatea implicită pentru majoritatea oamenilor. De asemenea, Langleben a raportat că este capabil să clasifice corect minciunile sau adevărurile individuale, 78 % din timp. (În 2010, Mark Harris a contribuit la redactarea IEEE Spectrum despre propria sa experiență, cu un detector de minciuni bazat pe imagistica prin rezonanță magnetică funcțională. Acesta a declarat că: „Este o citire bună”.)
Mai recent, puterea inteligenței artificiale a fost pusă pe seama detectării minciunii. Cercetătorii de la Universitatea din Arizona au dezvoltat agentul virtual automat pentru evaluarea adevărului în timp real, denumit AVATAR, pentru interogarea unei persoane prin intermediul unei interfețe video. Sistemul folosește Inteligența Artificială pentru a evalua schimbările din ochii persoanei, vocea, gesturile și postura care ridică semne de întrebare despre o posibilă înșelăciune.
Conform Fast Company și CNBC, Departamentul de Securitate Internă din SUA a testat AVATAR la trecerea frontierei pentru a identifica oamenii pentru depistarea suplimentară, cu o rată de succes raportată de la 60 până la 75 %. Precizia aprecierilor umane, comparativ cu cea a tehnologiei AVATAR, este în cel mai bun caz între 54 și 60 %, potrivit dezvoltatorilor AVATAR.
Deși rezultatele pentru AVATAR și detectorul de minciuni bazat pe imagistica prin rezonanță magnetică funcțională pot părea promițătoare, acestea arată, de asemenea, că mașinile pot fi capabile de a face greșeli. Ambele tehnici compară rezultatele individuale cu seturile de date de grup. Ca în orice algoritm de învățare automată, setul de date trebuie să fie divers și reprezentativ pentru întreaga populație. Dacă datele sunt de calitate slabă și incomplete sau dacă algoritmul este părtinitor, ori dacă senzorii care măsoară răspunsul fiziologic al subiectului nu funcționează corect, este pur și simplu o versiune mai înaltă a tehnologiei rasismului științific al lui Marston.
De-a lungul anilor, psihologii, detectivii și guvernele au continuat să argumenteze validitatea acestor tehnici. Există, de exemplu și o organizație profesională în acest sens, numită American Polygraph Association. Între timp, avocații, libertarii civili și alți psihologi și-au decretat utilizarea, iar susținătorii par să aibă o convingere de neclintit în aceste date și instrumente, peste intuiția umană. Denigratorii au dat explicații alternative privind rezultate pozitive ale testelor poligraf, afirmând că aceste rezultate nu sunt fiabile, ci sunt doar presupuneri.
Pe parcurs, raportarea extraordinară a criminalității și dramatizările de la Hollywood au determinat publicul să creadă că detectoarele de minciuni sunt o tehnologie dovedită și, de asemenea, în contradictoriu, că infractorii profesioniști pot falsifica rezultatele.
S-a considerat că scrierile istoricului Ken Alder s-au apropiat mai mult de adevăr atunci când s-a observat că detectorul de minciuni nu are succes decât atunci când suspecții cred că funcționează.
