În urma unor rafale puternice de vânt, un pod de sticlă din China a fost distrus, lăsând un bărbat agățat de o bară, la o înălțime de 91 de metri deasupra solului. Autoritățile susțin faptul că podul din afara orașului Longjing a fost lovit de vânturi cu viteze de până la 150 de kilometri pe oră.
Astfel de atracții turistice similare devin din ce în ce mai frecvente în întreaga lume (de la Tower Bridge din Londra până la Grand Canyon Skywalk din Arizona). Totuși, ultimul incident ridică semne de întrebare cu privire la siguranța podurilor de sticlă.
Paul Bingham, cercetător specializat în studiul materialelor în cadrul Universității Sheffield Hallam, Marea Britanie, a declarat faptul că atât timp cât rafalele de vânt nu depășesc 150 de kilometri pe oră, aceste poduri sunt sigure. „Proiectanții și arhitecții trebuie să se gândească cu atenție înainte de a recomanda aceste materiale, dar nu cred că oamenii ar trebui să fie îngrijorați”, a adăugat el.
Bingham a declarat faptul că sticla, ca material de construcție, are două puncte slabe. Primul punct slab îl reprezintă fragilitatea acesteia, iar al doilea este reprezentat de faptul că sticla nu are structură cristalină, așa că, odată ce o fisură de pe suprafață începe să se propage, aceasta nu mai poate fi oprită.
„O mulțime de cercetări efectuate asupra procesului de fabricație a sticlei se concentrează asupra modului de reducere a defectelor de suprafață. Dacă suprafața este zgâriată, sticla are o fragilitate mult mai mare decât dacă suprafața acesteia este curată sau nu a avut contact cu praful sau atmosfera”, a adăugat Bingham.
În prezent, există o serie de tehnici pentru obținerea sticlei extrem de rezistentă, precum cea folosită în cadrul podului Longjing. Una dintre acestea este reprezentată de acoperirea sticlei cu un alt material, precum un polimer, care să o protejeze de defecte. Acești polimeri sunt proiectați pentru a avea același indice de refracție ca și sticla, deci ei nu distorsionează razele de lumină și au aspectul unei sticle normale. Mulți producători de sticlă pot adăuga straturi de polimeri flexibili între foile de sticlă, astfel încât, chiar dacă un strat se sparge, foaia rămâne intactă.
Bingham este de părere că este posibil ca sticla de pe pod să fi avut o astfel de acoperire. Aceste acoperiri prezintă două avantaje: crește rezistența, iar atunci când aceasta se sparge, nu se formează cioburi ascuțite.
De asemenea, se poate recurge la întărirea sticlei. Prin intermediul acestei metode, suprafața exterioară a sticle se turtește iar straturile interioare ale acesteia se întind. Acest proces poate fi chimic. El implică scufundarea unei foi de sticlă în azotat de potasiu topit. Acest lucru produce migrarea sodiului din sticlă în materialul topit și migrarea atomilor de potasiu, mai mari, în sticlă. Totuși, întărirea sticlei se poate realiza și prin procese termice, mai exact prin răcirea rapidă a suprafeței sticlei topite pentru a permite secțiunii interioare să se răcească mai lent. Această compresie forțează închiderea oricăror defecte minuscule și oprește propagarea fisurilor.
Teoretic, prăbușirea unui pod de sticlă ar putea fi datorat defectelor din sticlă, care ar putea conduce la propagarea fisurilor. Totuși, Bingham consideră faptul că acest lucru este puțin probabil și este de părere că podurile de sticlă sunt sigure. „În ceea ce privește incidentul din China, este mult mai probabil ca vânturile deosebit de puternice să fi creat tensiuni prea mari în sticlă”, a adăugat acesta.
