Este posibil ca realitatea să nu fie reflectată de simțurile noastre. Aceasta poate fi o creație a conștiinței noastre sau o simulare controlată de calculator, de ființe superinteligente.
Cum percepem realitatea?
Alison George
Nu știu despre voi, dar eu simt că am o percepție foarte bună a realității. În capul meu este o continuă imagine a lumii din jurul meu, plină de sunete, mirosuri, culori și obiecte. Este tulburător să descopăr că toate acestea ar putea fi, de fapt, creații ale minții mele. Unii cercetători susțin că filmul derulat în timp real, în capul nostru, nu se aseamănă cu realitatea.
În cazul unor simțuri, este clar că experiența subiectivă nu este suficientă. Oamenii, contrar albinelor, nu pot vedea lumina ultravioletă, nu pot simți câmpul magnetic al Pământului, precum broaștele țestoase, viermii și lupii, nu aud frecvențele înalte și joase, pe care le pot auzi alte animalele, având un simț al mirosului relativ slab.
Creierul nostru ne prezintă realitatea prin intermediul unei singure fotografii. Dacă simțurile noastre ar percepe fiecare detaliu, am fi copleșiți. Îți amintești ultima data când ai clipit? Sau îți amintești imaginea nasului, care este întotdeauna în viziunea ta periferică? Nu, deoarece acestea sunt șterse de către creierul tău. Mazviita Chirimuuta, de la Universitatea Pittsburgh din Pennsylvania, spune că „simțurile noastre au rolul de a simplifica informațiile, pentru a funcționa eficient”.
De fapt, o mare parte din ceea ce vedem este o iluzie. Ochii noștri nu sunt atotvăzători, aceștia captând licăriri trecătoare ale lumii exterioare, între mișcări rapide, numite sacade. În timpul acestora, noi suntem efectiv orbi, deoarece creierul nostru nu procesează informația, în momentul în care aceasta are loc. Dacă nu crezi, holbează-te la ochii tăi în oglindă, iar apoi schimbă-ți repede privirea, dintr-o parte în alta. Ți-ai văzut ochii mișcându-se?
Acesta este doar începutul. Creierul este captiv în întuneric și în liniște, în carcasa solidă a craniului. Nu are acces direct la lumea exterioară, așa că se bazează pe informațiile primite prin intermediul unor ,,cabluri electrice” de la organele senzoriale. Ochii percep informații despre lungimile de undă ale radiației electromagnetice, urechile detectează vibrațiile particulelor de aer, iar nasul și gura detectează moleculele volatile, pe care le simțim sub formă de miros și gust. Prin intermediul acestor procese complexe, înțelegem parțial ce se întâmplă în jurul nostru.
Întrebarea este: cât de bine este redată realitatea obiectivă, printr-o imagine internă subiectivă?
De-a lungul timpului, acest concept a fost dezbătut de către mulți filosofi și fizicieni. Ce știm noi despre ceea ce înseamnă realitate obiectivă? Pentru Donald Hoffman, psiholog în cadrul Universității din California, Irvine și autorul lucrării „Cazul împotriva realității”, aceasta reprezintă „ceva ce există, chiar dacă nicio creatură nu o percepe”, susține el. Unii cercetători își adresează întrebarea: „Noi creăm realitatea?”.
„Realitatea depinde de noi și de felul în care o percepem. În același timp, informațiile pe care le asimilăm reprezintă doar un aspect al realității, deoarece percepția noastră este modelată de simțurile pe care le avem”, susține Chirimuuta.
Un fel de albastru
De exemplu, culoarea albastru este definită de către fizicieni cu ajutorul lungimii de undă a radiației luminoase, dar pentru Chirimuuta, percepția nu poate fi eliminată din ecuație. „Calitatea de a fi albastru nu reprezintă o proprietate a unui obiect, aceasta este proprietatea interacțiunii pe care o avem noi cu obiectul”, sugerează ea .
Probabil, animalele trăiesc propria lor versiune a realității. Această logică se aplică inclusiv realității descrise de oamenii de știință. „Lumea descrisă de știință este, de asemenea, o altă interpretare bazată pe măsurători făcute cu instrumente științifice, care dezvăluie proprietăți și procese, pe care simțurile umane nu le pot percepe singure”, afirmă Chirimuuta.
Alții susțin că nimic din ceea ce percepem nu se aseamănă cu realitatea și că nu este util să „vedem” lucrurile așa cum sunt. „Toată lumea știe că noi, oamenii, nu suntem capabili să percepem realitatea în totalitatea ei. Eu spun că nu vedem nimic din aceasta”, spune Hoffman.
Pentru a înțelege mai bine, imaginează-ți că te joci un joc video. Acesta presupune să conduci o mașină și să vezi volanul în mâinile tale. Hoffman spune că: „Noi știm că aceste obiecte nu există cu adevărat, ele sunt rezultatul calculatorului, pe care acesta le redă”. Există o realitate a jocului, dar aceasta este generată de software-ul și circuitele calculatorului. Ar fi imposibil de jucat, dacă operăm la acest nivel. În schimb, creierul nostru percepe volanul, permițându-ne să jucăm. Hoffman susține că această transpunere a realității nu se întâmplă doar în jocurile video, ci și în viața de zi cu zi. Cercetătorul pretinde că ,,evoluția tehnologică simplifică lucrurile, oferindu-ne căștile VR (Realitatea Virtuală), aceasta fiind ceea ce avem nevoie pentru intra în jocul vieții, fără a știi ce este realitatea.
Potrivit acestuia, creierul nostru și sistemul senzorial formează o interfață, care simplifică complexitatea lumii. Tot ceea ce vedem este o structură de date abstracte, pentru ceva ce nu există în spațiu și timp.
Aceasta perspectivă de a privi lucrurile reprezintă o imagine uluitoare în cazul în care crezi că ceea ce percepi reprezintă natura adevărată a lumii. În termeni practici, asta nu contează. Ceea ce contează este dacă ceea ce percepem ne permite să navigăm cu succes prin această lume și să trăim destul cât să ne transmitem genele. Hoffman afirmă că: „Evoluția ne-a modelat astfel încât să vedem lucrurile pe care trebuie să le luăm în serios, să vedem ceea ce avem nevoie pentru a rămâne în viață”.
Percepem realitatea în același fel?
Layal Liverpool
Experiența realității noastre poate să nu fie adevărată, dar percep oamenii aceeași realitate greșită? Este o presupunere rezonabilă că vedem lumea la fel. Oamenii au aceleași creiere și sisteme senzoriale, iar când vorbim despre experiențele noastre, părem să ne asemănăm. Cu toate acestea, nu putem fi siguri. Singura cale de a știi că exiști, ca o ființă conștientă, este experiența propriei conștiințe.
Percepem evenimentele din viața noastră în moduri diferite
Dacă te-ai uitat vreodată la un meci de fotbal și te-ai simțit înșelat de decizia arbitrului, relaxează-te, deoarece fanii adversarilor s-au simțit la fel, dar din motive diferite. Ambele părți vor simți că au greșit la final.
„Percepem realitatea în legătură cu ceea ce credem deja”, susține Tali Sharot, din cadrul Universității din Londra. Aceasta ne permite să creăm scurtături mentale, dar scurtăturile ne duc către multe vicii moderne, de la știri false, la teorii conspirative.
Adevăr și minciuni
Cum este posibil sa trăim aceeași realitate și, totuși, să trăim experiențe diferite? Un răspuns evident este că suntem mințiți. Altul este că interpretăm lucrurile, astfel încât, să se potrivească credințelor preexistente, datorită trăsăturilor cunoscute sub numele de raționament motivat și prejudecată de confirmare. Ambele sunt active, dar cercetările despre modul în care creierele noastre se confruntă cu acestea, au dezvăluit că se petrece ceva ciudat. Nu este o problemă a interpretării, ci o percepție senzorială greșită. De fapt, noi vedem lumea așa cum vrem să fie.
Pentru a demonstra acest fenomen, Yuan Chang Leong a realizat un experiment în care a scanat creierele oamenilor în timp ce aceștia vizionau o serie de imagini cu expresii faciale, îmbinate cu diferite scene. Participanții trebuiau să decidă dacă o imagine conținea mai multe fețe sau mai multe scene, fiind plătiți pentru răspunsurile corecte. În urma experimentului s-a constatat că participanții nu erau conștienți că încercau să câștige, modelele de activitate din cortexul vizual al creierului sugerând că ei vedeau ceea ce spuneau că văd.
Percepția motivată nu se aplică doar simțului vizual. Aceasta se aplică și celorlalte simțuri, având scopul de a ne ajuta să trăim. Cu toate acestea, identitatea grupului, coeziunea tribală și credințele acestora sunt mai importante decât adevărul.
Noi creăm realitatea?
Daniel Cossins
La prima vedere, să spui că noi creăm realitatea sună ca o combinație de aroganță cu absurditate. Teoria cuantică reprezintă cea mai precisă descriere a realității de care dispunem, aceasta sugerând că este greu să eviți ideea că lumea devine „reală” doar atunci când te uiți la ea.
Observarea joacă un rol important în transformarea ambiguității lumii cuantice în crearea unei imagini clare a realității. Despre un electron, spre exemplu, se spune că se află în superpoziție în diferite locuri, în același timp, la fel ca toate obiectele cuantice, el existând într-un nor de posibilități. Aceste posibilități sunt codificate într-o entitate matematică, numită funcție de undă, până când este măsurată. În acel punct, funcția de undă reduce toate posibilitățile la una singură. Electronul presupune o poziție definită sau o stare unică, recunoscut ca fiind real.
„Percepem lumea în funcție de ceea ce credem deja”
Să ne imaginăm o rază de lumină, care trece prin două fante alăturate. Aceasta este demonstrația clasică a dualismului undă-particulă. Experimentul poate fi folosit pentru a forța o funcție de undă să facă un colaps, după cum se observă în modelul realizat de lumină pe ecran. Când are loc măsurătoarea cu adevărat? Aceasta are loc când lumina trece prin fantă sau când atinge ecranul? Înlocuind ecranul cu o placă fotografică, vei adresa aceeași întrebare. Problema măsurării este una dintre cele mai mari mistere ale fizicii.
O altă problemă a naturii realității există dinaintea minții conștiente. Fără existența unui lucru care să determine fenomenul de colaps, Universul ar fi arătat foarte ciudat. Probabil, acesta ar fi arătat precum interpretările mai multor lumii din teoria cuantică, care presupun că orice s-ar putea întâmpla, s-a întâmplat, într-un număr infinit de universuri paralele.
Obiecte neanimate
Teoria informației integrate respinge idea că doar oamenii și alte organisme complexe au conștiință. Chiar și obiectele neanimate ar putea deține o formă rudimentară a acesteia. Conștiința ar putea fi o proprietate fundamentală a materiei. Dacă așa este, nu există un univers „pre-conștient”.
Nu există realitate obiectivă. Este doar estimarea noastră subiectivă a acesteia.
Markus Müller, din cadrul Universității din Viena, Austria, lucrează la un model, care arată cum o lume exterioară obiectivă, incluzând legile naturii, poate să apară din experiențe subiective. Ideea își are originea în legea probabilității, folosită de cercetătorii din industria AI (Inteligenței Artificiale) pentru a ajuta mașinile să facă predicții despre lume, prin descoperirea regularităților în datele limitate pe care le dețin. În opinia lui Müller, nu lumea este fundamentală, ci informația și legea probabilității, care îi dau observatorului impresia unei lumi controlate de fenomene fizice.
Experiențele nu au loc datorită realității fizice, dar ele o compun
Când fondatorii mecanicii cuantice au propus ideea că oamenii creează realitatea, Einstein a întrebat dacă luna dispare atunci când te întorci cu spatele la ea. Acesta a admis că s-ar putea să se înșele. „Unul presupune că lumea reală există independent de orice acțiune a percepției. Ideea de realitate subiectivă este, deocamdată, tot ce se poate lua ca posibilitate reală”, spune el.
Putem crea realități noi?
Cum știm dacă realitatea pe care o trăim este cea adevărată? Ideea că trăim într-o simulare computerizată, nu este doar una science-fiction, în stilul Matrix. Este o ipoteză care a fost discutată și dezbătută de către filosofi și fizicieni, începând din anul 2002, în cadrul Universitâții din Oxford.
Simularea lui Bostrom demonstrează că, dacă oameni ar putea să creeze simulări ale universului, populate cu ființe conștiente, atunci este foarte probabil să trăim într-un univers generat. Statistic vorbind, este destul de probabil să trăim într-o simulare, deoarece oamenii simulați, i-ar depăși pe cei nesimulați. Aceste variante ar putea crea noi simulări, ducând la o realitate diversificată.
Bostrom spune că: „Structura realității este foarte diferită față de ceea ce știm în acest moment”. Aceste simulări vor fi posibile doar după ce mașinile vor depăși inteligența umană.
Este posibil ca toate aceste lucruri să fie adevărate, iar noi să facem parte din acest proiect.
Vom putea știi vreodată? Unii fizicieni sugerează că este posibil să descoperim adevărul prin experimente. Preston Greene, filosof la Universitatea Tehnologică din Singapore, spune că: „Pe scurt, ceva se întâmplă în simulările noastre, ceva ce nu s-ar întâmpla niciodată în lumea reală”.
O idee este să urmărim comportamentul razelor cosmice cu cea mai mare energie, despre care, unii fizicieni spun că sunt imposibil de simulat, cu o acuratețe perfectă, conform legilor fizice reale. Anomaliile din comportamentul lor ar putea fi dovezi care să demonstreze că realitatea nu este reală.
O astfel de descoperire ar fi catastrofală. Dacă simulatorii descoperă că noi știm despre existența lor, aceștia ne-ar putea opri.
„Chiar dacă trăim într-o simulare, nu înseamnă că realitatea noastră este mai puțin reală”.
Argumentul simulării nu oferă un răspuns final la întrebarea: „ce este realitatea?”. Natura realității va avea nevoie de o explicație, acesta rămânând, în continuare, un subiect de dezbatere.
