Timp de mii de ani, oamenii au aruncat pietre pe suprafața diferitelor întinderi de apă, urmărind salturile acestora. Totuși, chiar și în prezent, fizicienii continuă să afle lucruri noi cu privire la acest fenomen. În urma analizării celor mai recente informații s-a sugerat dezvoltarea unor noi tehnici, care ar putea ajuta la aterizarea, în siguranță, a navelor spațiale pe Pământ.
O echipă de cercetare, care a implicat cercetători din mai multe universități din China, a realizat un model experimental al unei pietre săritoare, folosind un disc de aluminiu. Modelul conține senzori electronici pentru a transmite informații prin Bluetooth către un computer, cu privire la viteza de rotație și la traiectoria sa.
Discul de aluminiu a fost lansat către un bazin de apă, folosind un jet de aer și un motor pentru sporirea preciziei vitezei de rotație, care, în cadrul cercetărilor anterioare, s-a arătat că este esențială pentru obținerea unui salt optim. O cameră de mare viteză, poziționată deasupra bazinului, și o alta, poziționată paralel cu suprafața apei, a urmărit mișcarea discului în două planuri.
Echipa a descoperit faptul că discul a sărit pe apă în funcție de accelerația creată în urma primului contact cu apa. Atunci când accelerația a fost de cel puțin patru ori mai mare decât accelerația gravitațională, discul a sărit pe suprafața apei. Atunci când accelerația a fost puțin mai mică, de aproximativ 3,8 ori mai mare decât cea gravitațională, discul s-a deplasat pe suprafața apei fără să sară.
De asemenea, cercetătorii au aflat faptul că efectul Magnus, care face ca un obiect să devieze de la o linie dreaptă atunci când acesta se învârte, a avut un rol important, atât în timpul zborului, cât și în timpul săriturilor. Traiectoria pe care o urmează o piatră în timp ce aceasta sare pe suprafața apei nu este una liniară. Aceasta se curbează pe direcția de centrifugare, iar arcuirea traiectoriei se mărește odată cu numărul de sărituri.
Echipa a declarat faptul că informațiile colectate pot ajuta inginerii să construiască bărci, submarine și hidroavioane mai bune. Aceștia au sugerat faptul că rezultatele ar putea ajuta chiar și la proiectarea unor nave spațiale, care să aducă astronauții înapoi pe Pământ și care să aterizeze pe apă.
Maarten van Reeuwijk, din cadrul Colegiului Imperial din Londra, a declarat faptul că încă mai sunt multe de explorat cu privire la fizica din spatele acestor sărituri pe apă, dar este convins de faptul că lucrarea reprezintă un „model destul de complet”.
Cu toate acestea, el este de părere că sugestiile cercetării cu privire la realizarea unor aterizări mai sigure pe apă pentru astronauți este problematică. „Pentru a realiza acest lucru, nava ar trebui să se învârtă foarte rapid. Aceasta ar trebui să se răsucească pe tot parcursul fazei de reintrare. Totuși, în cazul unei aterizări fără echipaj, tehnica ar putea funcționa. Este însă nevoie de un unghi de atac redus și de o viteză de rotație foarte mare, lucruri care pot fi foarte dificil de realizat”, a declarat acesta.
