Gheața din Antarctica prezintă detalii ale climei Pământului, care poate dezvălui informații din urmă cu sute de mii de ani. Anual, în urma ninsorilor din Antarctica, zăpada nu se topește complet, ci se acumulează, strat peste strat, până când aceasta poate ajunge la grosimi de ordinul kilometrilor.
Pe măsură ce greutatea gheții presează fulgii de zăpadă, aceștia sunt mai întâi transformați într-o gheață granulară, denumită „firn”, apoi, în cele din urmă, în gheață glaciară solidă.
Aerul care a fost capsulat inițial în straturile de zăpadă, prezintă aspectul unor bule mici în gheața solidă. Aceste bule conțin date ale atmosferei și climei din momentul în care a avut loc ninsoarea respectivă.
Pe măsură ce ninsorile sunt mai frecvente, gheața mai veche este presată din ce în ce mai mult. Deci, în general, cu cât gheața se află la o adâncime mai mare, cu atât aceasta este mai veche.
Însă, acest proces nu este chiar atât de simplu. Presiunea tonelor de gheață din straturile superioare deformează cristalele de gheață, iar aceasta începe să se deplaseze. Cu cât gheața din straturile inferioare se află la o distanță mai mare de centrul continentului, cu atât aceasta se deplasează mai rapid. Acest proces menține cantitatea de gheață în echilibru. De asemenea, în zonele de coastă, unde gheața este mai subțire și se mișcă mai rapid, aceasta este mai recentă. Cea mai veche gheață se află întotdeauna la mari adâncimi, în centrul continentului, la nivelurile de drenaj, unde viteza fluxului de gheață este aproape zero.
Harta de mai jos prezintă locațiile principalelor miezuri de gheață prelevate de pe continent, adâncimea lor și vârsta celei mai vechi zone de gheață.
În ultimii cincizeci de ani, aceste miezuri de gheață, împreună cu miezuri similare (dar mai recente) din Groenlanda, ne-au oferit o imagine detaliată a climei Pământului, din ultimele trei sferturi de milion de ani.
Aceste mici bule de aer, captate în gheață la adâncimi foarte mari, ne-au arătat cum umanitatea a schimbat atmosfera globală și cum a crescut nivelul dioxidului de carbon și a altor gaze cu efect de seră, pe măsură ce s-a dezvoltat industria combustibililor fosili.
Probele de miezuri de gheață reprezintă exemplul perfect care dovedește efectul de seră și teoria schimbărilor climatice induse de om.
