Fabricarea săpunului datează de cel puțin 5.000 de ani, în regiunea Sumer (acum sudul Irakului) din Mesopotamia, în epoca bronzului. Textele sumeriene din acea epocă oferă scurte descrieri ale modurilor de fabricare a săpunului, printre care utilizarea rășinei de brad.
Ulterior, aceste tehnici au fost dezvoltate de către babilonieni și egipteni, care au conceput noi rețete de săpun, folosind cenușă vegetală, uleiuri și grăsimi animale. Săpunul obținut avea aceleași proprietăți de bază ca cel modern. Combinate cu apă și agitate, acestea creau o spumă și ajutau la îndepărtarea murdăriei.
Cercetătorii susțin faptul că săpunul a fost folosit inițial ca tratament, în cazul diferitelor afecțiuni. Un text sumerian, datând din 2200 î.Hr., descrie o formă de săpun utilizată pentru a spăla o persoană despre care se credea că ar fi avut un anumit tip de afecțiune a pielii. Beneficiile acestor tratamente erau neclare, dar concepția a faptului că săpunul avea beneficii medicale a fost acceptată de multe civilizații antice.
Prin intermediul procesului de creare a săpunului, aceștia au descoperit un nou mod de a produce o substanță care îndepărtează murdăria, a cărei moleculă era asemănătoare cu un mormoloc.
Când sunt amestecate cu apă, aceste molecule formează structuri sferice, denumite „micele”, în jurul petelor de murdărie sau a uleiurilor, care au cozile hidrofobe îndreptate spre interior și capetele lor hidrofile îndreptate spre exterior. Exteriorul micelei este solubil și astfel se dizolvă, împreună cu orice murdărie prinsă la mijloc.
