„În viața oamenilor există două modalități de a-și găsi propriul drum: navigarea egocentrică și navigarea spațială”, explică Michael Bond, din propria carte numită Wayfinding.
Oamenii sunt binecuvântați cu propriul spirit de orientare, acesta fiind mult mai capabil și mai complex decât sistemele artificiale create de către om. Dar cum îl putem folosi?
Psihologii au descoperit că există două strategii prin care oamenii își găsesc propria cale, și anume: fie raportează totul la propria lor poziție în spațiu, numindu-se „abordarea egocentrică”, fie se bazează pe mediul înconjurător, raportându-se la propria persoană, pentru a-și da seama unde se află, iar aceasta numindu-se „abordarea spațială”.
Abordarea egocentrică funcționează precum urmărirea unui set de instrucțiuni, întrebările fiind: „cât de multe străzi este nevoie să străbat pentru a ajunge în intersecție?”, „ar trebui să merg la stânga sau la dreapta, când ajung acolo?”. Abordarea spațială implică privitul dintr-o altă perspectivă, întrebările fiind: „unde se află casa mea în raport cu dealul?”, „ar trebui să mă îndrept înspre sud sau înspre vest?”. Egocentrismul reprezintă ghidarea după propriul instinct, în schimb, abordarea spațială se bazează pe imaginea de ansamblu.
Ambele metode funcționează, până la un punct, iar mulți dintre noi le folosim interschimbabil.
Navigarea egocentrică este adesea rapidă și simplă, având sens, în mod regulat, în momentul în care parcurgem aceeași rută, spre exemplu, un drum parcurs zilnic.
Dar, nu ar trebui să ne bazăm numai pe acest tip de orientare egocentric, fiindcă în cazul în care unul dintre indicatori nu se potrivește cu realitatea din teren, de exemplu drumul este blocat sau reperul a dispărut, nu vom avea vreo cunoștință geografică, pentru a ne întoarce înapoi sau pentru a găsi un drum ocolitor. În schimb, abordarea spațială ne poate ajuta să înțelegem, pe deplin, împrejurările și în ce relație ne aflăm cu acestea.
Abordarea egocentrică o putem asocia cu o imagine surprinsă de către un fotograf obișnuit, în timp ce abordarea spațială o putem asemăna cu priveliștea surprinsă de către David Hockney, fiind o abordare plină de profunzime și perspective multiple.
Așa cum era de așteptat, cele două abordări folosesc diferite părți ale creierului. Urmarea rutelor egocentrice depinde de două zone: o structură de lângă centrul creierul, numită nucleul caudat, care este implicată în controlul mișcării și învățării comportamentelor obișnuite. Este localizată în cortexul parietal posterior, situat în spatele creierului, care joacă un rol important în raționamentul spațial.
Pe de altă parte, abordarea spațială este influențată de hipocamp, generatorul de hărți al creierului. Oamenii care folosesc constant abordarea spațială au o cantitate mare de materie cenușie în hipocamp. În cazul oamenilor egocentrici, cantitatea de materie cenușie se află în nucleul caudat.
Studiile privind psihologia navigării au demonstrat că, în general, populația este împărțită în: jumătate navigatori egocentrici, jumătate navigatori spațiali. Această situație variază în funcție de vârstă, gen, cultură, nivelul studiilor, starea de sănătate șichiar și mâna cu care scriu, dacă aceștia sunt stângaci sau dreptaci.
Navigatorii experimentați care își pot găsi drumul într-o zonă necunoscută, au simțul direcției, au idee unde se află, abordarea acestora este, cel mai probabil, una spațială.
Până acum, nimeni nu a analizat creierele bătrânilor inuiți, marinarilor polinezieni, australienilor, aborigenilor, luptătorilor speciali ai armatei americane sau ai altor „navigatori înnăscuți”, aceștia fiind dotați cu o cantitate de materie cenușie mai mare, în zona hipocampului.
În acest caz, întrebarea este: aceștia au fost născuți cu simțul navigatorului sau exersarea a făcut ca acest lucru să fie posibil? În momentul de față, cercetătorii nu pot confirma acest lucru.
