Deși standardizarea ne poate face viața mai ușoară, adesea este imposibil să o introducem în sisteme care au o istorie evolutivă dezordonată. Alimentarea cu energie electrică este un exemplu.
Stația Pearl Street dezvoltată de către Edison în anul 1882 a transmis curent continuu la 110 volți și aceeași tensiune a fost utilizată atunci când în casele americane a ajuns curentul alternativ la frecvența de 60 Hz. Mai târziu, standardul a fost ridicat la 120 V și, pentru a alimenta aparate mari consumatoare de energie, în casele nord-americane s-a putut accesa și tensiunea de 240 V. În schimb, în anul 1899, Berliner Elektrizitäts-Werke a fost prima companie europeană care a trecut la standardul de 220 V, iar, în cele din urmă, acest lucru a condus la adoptarea standardului de 230 V pe întregul continent.
În Japonia este utilizată o tensiune de doar 100 V, dar pe două frecvențe. Acest lucru datează din primele etape de electrificare a țării, atunci când companiile de utilități din Tokyo au cumpărat generatoare germane care funcționau la frecvența de 50 Hz, iar cele din Osaka, un oraș aflat la 500 de kilometri spre est, a importat dispozitive americane, care funcționau la 60 Hz. Honshu de Est și insula Hokkaido folosește standardul de 50 Hz, restul țării, folosindu-l pe cel de 60 Hz, iar patru stații de conversie de frecvență permite doar un schimb limitat între cele două sisteme.
În alte zone, lumea este împărțită între minoritatea țărilor cu tensiuni centrate pe 120 V (110-130 V și 60 Hz), majoritatea utilizând standardul de 230 V (220-240 V și 50 Hz). În America de Nord și Centrală și în majoritatea țărilor din America de Sud sunt utilizate tensiuni între 110 și 130 V la frecvențe de 60 Hz; excepțiile includ Argentina și Chile (220/50), Peru (220/60) și Bolivia (230/50). În Africa, Asia (exceptând Japonia), Australia și Europa se utilizează tensiuni mai mari: 220 V în Rusia și Etiopia; 230V în Africa de Sud; și 240 V în Brunei, Kenya și Kuweit.
Varietatea ștecherelor și prizelor este chiar mai confuză, acestea reflectând efectul durabil al alegerilor timpurii și al multitudinii de sisteme separate inițial. Comisia Electrotehnică Internațională recunoaște 15 tipuri diferite de ștechere și prize, existând două combinații dominante. În America de Nord și Centrală, precum și în Columbia, Ecuador și Venezuela, există doar două prize standard, A și B: A nu are împământare și conține două știfturi paralele (pentru lumini conectabile și unele aparate mici), B are două știfturi paralele plate și un știft rotund de împământare. De asemenea, mufele A și B sunt utilizate în Japonia, dar pinul de nul al multor prize A americane este mai mare decât pinul aflat sub tensiune. Cu toate acestea, în Japonia, ambele vârfuri au aceeași lățime, astfel încât mufele japoneze A funcționează întotdeauna în Statele Unite. Totuși, este posibil ca ștecherele din SUA să nu funcționeze în Japonia.
A doua combinație dominantă (C și F) este utilizată în Europa și în mai multe țări asiatice. Tipul C (Europlug) are două vârfuri rotunde, iar utilizarea sa este limitată la aparatele care necesită un curent de maxim 2,5 A. Mufa F (evaluată la 16 A) are două știfturi rotunde cu o lungime de 4,8 milimetri, aflate la o distanță de 19 mm și două cleme de împământare pe lateral. Totuși, în Regatul Unit nu folosesc tipurile C și F, iar mufa sa G (utilizată și în Irlanda și în unele foste colonii) are trei lame dreptunghiulare, așezate într-un model triunghiular și o siguranță încorporată (3 A pentru aparatele mai mici, 13 A pentru cele care sunt utilizate mai intens). În Italia se folosesc tipurile C și F și, de asemenea, mufa L, cu două știfturi rotunde și un știft de împământare în mijloc, iar în Elveția este utilizată mufa J, care prezintă aceiași știfturi, dar într-o configurație triunghiulară.
Câteva țări (inclusiv Liban și Thailanda) folosesc cinci prize diferite. Maldivele, un arhipelag din Oceanul Indian, este una dintre cele mai mici țări din lume. Totuși, aceasta deține recordul numărului de tipuri de prize: șase (C, D, G, J, K, L).
