Începând cu anii 1500, milioane de oameni au fost răpiți din casele lor și expediați împotriva voinței lor pentru a îndura o viață de muncă manuală și maltratare. Comerțul cu sclavi a vizat în principal Africa, oamenii fiind transportați în America prin Oceanul Atlantic, iar apoi scoși la licitație.
După ce au fost despărțit de familiile lor, aceștia au fost obligați să urce la bordul unor nave înghesuite, purtătoare de boli, timp de luni de zile. Viața pe mare a implicat un abuz brutal din punct de vedere fizic și emoțional, aproximativ 15% murind în timpul călătoriei. Unii se temeau că-și vor pierde viața la bord, în timp ce alții se temeau de viețile pe care urmau să le aibă, fiind hrăniți cu forța de către echipaj în timp ce au încercat să se înfometeze. Tratați ca pe obiecte și vânduți într-o țară străină în schimbul unor bunuri precum bumbacul, zahărul, tutunul și ghimbirul, astfel de operațiuni nedrepte și bazate pe profit au continuat timp de secole.
Când Marea Britanie a explorat alte țări, întâlnind civilizații diverse și nefamiliare, în loc să îmbrățișeze aceste noi culturi, britanicii erau mult mai interesați de terenul disponibil și de oamenii pe care i-ar putea folosi pentru câștig economic. Atitudinea față de rasă la acea vreme a însemnat că guvernul a permis acest tratament nedrept al oamenilor nevinovați. Deoarece comerțul cu sclavi era legal, cei care au protestat împotriva lui trebuiau să găsească o cale de a ajunge la cei aflați la putere pentru a aduce schimbări. A fost nevoie de o combinație de activiști înrobiți și persoane neimplicate în astfel de activități, care să lupte pentru încheierea acestor secole de chin. Pe măsură ce sclavii au început să vorbească despre propriile lor experiențe, parlamentarii au început să recunoască practicile barbare implicate, iar legile privind comerțul cu persoane au fost revizuite.
Când sclavia a fost abolită pentru prima dată, navele cu sclavi nu au mai avut permisiunea să navigheze. Dar acest lucru nu a inclus eliberarea sclavilor care aveau deja proprietari. Abia în anul 1838 au fost eliberați toți sclavii din Imperiul Britanic, însă niciunul dintre ei nu a primit vreo formă de despăgubire pentru viața plină de tortură și suferință trăită. În schimb, proprietarii au fost plătiți de guvern pentru pierderea fiecărui sclav.
Mișcarea anti-sclavie
(c) Hulton Archive/Getty Images
De-a lungul implicării Marii Britanii în comerțul cu sclavi, au existat întotdeauna cei care au recunoscut nedreptatea care a venit cu transportul forțat, deținerea și vânzarea altor ființe umane. Pe măsură ce sclavia a devenit mai răspândită, mai mulți oameni și-au făcut cunoscută dezaprobarea.
Doi dintre cei mai influenți aboliționiști au fost Thomas Clarkson și William Wilberforce. Oamenii au auzit câteva povești despre condițiile cu care se confruntau sclavii, dar Clarkson a creat un studiu aprofundat al comerțului. Prin publicarea descoperirilor sale privind modul în care sclavii erau tratați mai rău decât animalele, el a ajutat la răspândirea acestor informații vitale. Călătorind prin Europa, el a militat împotriva acestor fărădelegi, creând o mișcare în masă prin recrutarea susținătorilor.
William Wilberforce și-a jucat rolul din interiorul parlamentului. Inspirat de activitatea lui Clarkson, el a petrecut 18 ani introducând moțiuni anti-sclavie în parlament. După multă persistență și multe discursuri persuasive, cazul său a fost câștigat și legea a fost schimbată.