Columbia, Rodinia și Pangeea au fost supercontinente, care au existat de-a lungul timpului pe Pământ. În prezent, cercetătorii teoretizează că aceste întinderi terestre gigantice se formează în cicluri regulate, o dată la aproximativ 600 de milioane de ani. Pe baza analizei dinamicii rocilor din mantaua planetei noastre, aceștia pot prezice când și unde se va forma următorul supercontinent.
„Nu este o idee cu totul surprinzătoare, dar îmi place modul în care aceasta este pusă în aplicare”, a declarat Paul Hoffman, geolog și expert în formarea supercontinentelor, din cadrul Universității Harvard, care nu a fost implicat în cercetarea respectivă.
Continentele se află pe o serie de plăci tectonice. Aceste plăci plutesc pe mantaua care acționează în mod similar unei oale de apă clocotită: miezul topit al Pământului încălzește roca de la baza mantei, provocând ridicarea ei, lentă, la suprafață. Între timp, plăcile reci ale scoarței se scufundă în zonele de subducție, până la baza mantalei. Acest flux circular se numește convecție a mantalei și, de-a lungul a milioane de ani, a determinat mișcările plăcilor continentale, precum și unirea lor ocazională, sub formă de supercontinente
Pentru a descoperi mai multe informații cu privire la ciclul supercontinentelor de pe Pământ, Ross Mitchell și colegii acestuia, geologi în cadrul Academiei Chineze de Științe, s-au concentrat pe studierea „megacontinentelor”, care au dimensiuni mai mici decât supercontinentele. Un astfel de megacontinent a fost Gondwana, care s-a format în urmă cu aproximativ 520 de milioane de ani și a condus la formarea supercontinentului Pangeea, 200 de milioane de ani mai târziu.
Pentru a studia modul în care Gondwana a devenit Pangeea, cercetătorii au cartografiat deplasarea plăcilor continentale pe baza fosilelor și a altor înregistrări. În plus, aceștia au studiat modul în care poziția acestor continente se raporta la modelele de deplasare a mantalei.
Aceștia au descoperit faptul că toate continentele tind să se deplaseze „în jos”, spre zonele de subducție, în care rocile mantalei se răcesc și se scufundă. Mitchell numește aceste zone „centuri de subducție”, deoarece plăcile continentale, prea groase pentru a se scufunda, se deplasează în acea zonă unde „se blochează”. În acea zonă, plăcile se pot deplasa doar lateral, de-a lungul acestui obstacol. În urma acestor deplasări, continentele se pot uni, un proces observat în momentul în care Gondwana a devenit Pangeea, a raportat echipa de cercetători, în luna noiembrie 2020, în revista Geology.
De asemenea, cu ajutorul modelului dezvoltat de cercetători, se poate prezice și viitorul continentelor din prezent. În urmă cu 175 de milioane de ani, fragmentarea supercontinentului Pangeea a condus la formarea Inelului de Foc, un set de zone de subducție, situate de-a lungul perimetrului Oceanului Pacific, care alimentează vulcani și produc cutremure. „Actualul megacontinent, Eurasia, care a fost creat prin unirea mai multor continente, a ajuns deja în zona Inelului de Foc, centura de subducție a epocii noastre. Pe măsură ce Eurasia se deplasează lateral, de-a lungul Inelului de Foc, în cele din urmă, va intra în coliziune cu America, formând un nou supercontinent. Acest fenomen va avea loc în următorii 50 de milioane până la 200 de milioane de ani”, a declarat Mitchell.
Geologii au denumit acest următor supercontinent „Amasia”. Deși există multe dezbateri cu privire la locul în care va ajunge Amasia, modelul lui Mitchell sugerează că acest continent se va situa, probabil, în zona polară, fiind centrat pe Oceanul Arctic din prezent.
„Putem vedea că există un fel de ritm al evoluției Pământului”, a declarat Damian Nance, geolog în cadrul Universității Ohio și expert în evoluția supercontinentelor.