Cum anume a fost implicată o maimuță verde din Africa, care a murit în anul 1962, în cel mai mare debaclu de cercetare a acestei pandemii?
Existau îndoieli cu privire la utilizarea hidroxiclorochinei pentru tratarea Covid-19. Dar, există o lecție mai mare, mai importantă, ascunsă în povestea eșecului său, o eroare mai rar menționată, dar cu totul crucială, care a fost cuprinsă în cercetarea inițială. Oamenii de știință care au efectuat primele experimente promițătoare de laborator asupra medicamentului au folosit un tip greșit de celule. În loc să-i testeze efectele asupra celulelor pulmonare umane, aceștia s-au bazat pe o sursă de celule standardizate, produse în masă, obținute dintr-un rinichi al maimuței. În cele din urmă, această decizie a făcut ca rezultatele obținute să fie mai mult sau mai puțin irelevante pentru sănătatea umană. Mai mult decât atât, este posibil ca cercetările ulterioare efectuate asupra noilor medicamente împotriva Covid-19, să fie compromise de aceeași greșeală.
Problema a luat amploare la începutul lunii februarie 2020, când revista științifică Cell Research a publicat datele obținute în cadrul Institutului de Virologie Wuhan, care sugerează că un produs farmaceutic similar, care conține hidroxiclorochină, a fost „extrem de eficient” în controlul infecțiilor cu SARS-CoV-2, virusul care provoacă Covid-19. În 2005, testele de laborator ale aceluiași medicament au descoperit faptul că ar putea inhiba coronavirusul, care a provocat focarul SARS inițial. Un alt studiu efectuat de către un grup de cercetători chinezi, apărut în revista Clinical Infectious Diseases, la data 9 martie 2020, a concluzionat faptul că hidroxiclorochina este o substanță extrem de puternică. Mai târziu, un al treilea jurnal, Cell Discovery, a prezentat rezultatele unui alt studiu al grupului de cercetători din Wuhan, care a concluzionat, în special, faptul că hidroxiclorochina „are un potențial bun de a combate boala”.
Experimentele descrise de cele trei lucrări și, de asemenea, cel pentru SARS de acum 15 ani, au întâmpinat aceeași problemă și anume, au început cu un set de celule renale care proveneau de la o maimuță verde africană, disecată în primăvara anului 1962.
Nu este deloc neobișnuit ca oamenii de știință sau chiar întregi domenii de cercetare, să își piardă timpul în acest fel, alegând cel mai cunoscut animal sau „sistem model”, ca bază pentru munca lor. Rezultatele cercetării pe rozătoare, de exemplu, au „înșelat” o serie de subiecte importante, inclusiv tratamente potențiale pentru scleroza laterală amiotrofică (SLA) și tuberculoza. Liniile celulare pot fi aplicate greșit din obicei sau din comoditate. Cele derivate dintr-un rinichi de maimuță verde africană, cunoscute sub numele de celule Vero, sunt deosebit de populare în rândul virologilor, deoarece conțin mai puține proteine antivirale, cunoscute sub numele de interferoni, decât alte celule și, astfel, asigură un teren fertil pentru anumite virusuri, care se dezvoltă cu greu în laborator.
Uneori, celulele Vero au fost indispensabile pentru studiul coronavirusurilor. Una dintre primele lucrări pentru identificarea agentului patogen din spatele epidemiei SARS din 2003, de exemplu, a folosit acest tip de celule pentru a dezvolta virusul, astfel încât oamenii de știință au putut să-l studieze în detaliu. Dar utilizarea mai recentă a celulelor oferă o poveste de precauție. În timp ce hidroxiclorochina pare să oprească SARS-CoV-2 să infecteze celulele Vero, nu reușește să facă același lucru în cazul celulelor pulmonare umane dintr-un vas. Conform cercetărilor realizate de către Ștefan Pöhlmann, directorul unității de biologie a infecțiilor din cadrul „German Primate Center” din Göttingen și colaboratorii săi, dezastrul a fost descoperit în detaliile modului în care interacționează celulele cu proteina „spike” a SARS-CoV-2.
Celulele pulmonare umane conțin cel puțin două enzime diferite care pot ajuta virusul să se strecoare prin membranele lor. În cazul celulelor Vero, însă, doar unul dintre aceste moduri de intrare este disponibil și se pare că este cel pe care îl va bloca hidroxiclorochina. Pöhlmann și echipa sa au publicat rezultatele în revista Nature pe data de 22 iulie 2020. Pentru el, este un exemplu clar de ce utilizarea celulelor pulmonare umane este cu adevărat importantă în studierea acestui virus pandemic. Celulele Vero trebuie „manipulate cu prudență”, a menționat Pöhlmann. „Este adevărat că celulele Vero sunt foarte populare. Însă, din păcate, pentru acest aspect particular al cercetării Covid-19, acestea nu sunt absolut utile. Cred că acum acest lucru este clar.”
Ideea că medicii ar mai putea să continue tratamentele ad-hoc bazate pe nimic altceva decât rezultatele celulelor Vero, îl îngrijorează pe Vincent Racaniello, un microbiolog de la Universitatea Columbia din New York și gazda popularului podcast de virologie TWiV. Racaniello a declarat faptul că a primit un mesaj de la cineva care a fost încântat de un studiu, postat pe un server de presă, care a sugerat că antidepresivul Prozac inhibă virusul SARS-CoV-2 – însă această lucrare a fost făcută și asupra celulelor Vero.
Atât Racaniello, cât și Pöhlmann consideră faptul că celulele Vero ar putea fi potrivite pentru investigarea medicamentelor, care funcționează prin încetinirea sau oprirea virusului de a se multiplica, o dată ajuns în interiorul unei celule. Însă, aceștia susțin faptul că nu toți oamenii de știință sunt conștienți de aceste nuanțe. Majoritatea și-au abandonat principalele domenii de expertiză pentru a explora Covid-19, inclusiv virologii care nu au mai lucrat, în mod normal, cu astfel de virusuri. Madhu Pai, epidemiolog și director al Global Health Program and TB Center de la Universitatea McGill din Montreal, a descris acest lucru drept „Covidizarea cercetării”, unde „oamenii de știință bine intenționați, cu experiență reală într-un domeniu, intră într-un altul, judecând unde le lipsește pregătirea și cunoștințele la nivel de experți.”
Rezultatul, declară acesta, este faptul că „deschidem ușa unor greșeli mari, cu grave consecințe”. Îngrijorările legate de dependența de celule Vero din această pandemie, nu se limitează la studiul potențialelor terapii. De asemenea, experții au avertizat împotriva cercetărilor efectuate asupra celulelor Vero, cu privire la cât de eficient își infectează gazdele noul coronavirus și dacă pacienții cu rezultate pozitive ale testului Covid sunt neapărat contagioși, după prima săptămână de boală sau mai mult. Pöhlmann se așteaptă ca revistele academice să înceapă să acorde mai multă atenție defectelor provocate de către celulele Vero și să solicite dovezi de la celulele pulmonare umane, în momentul în care se revizuiesc studiile potențialelor terapii pentru Covid-19. Dar această verificare este cu atât mai puțin probabilă să apară pentru lucrările de preimprimare, așa că jurnaliștii și publicul ar trebui să fie, de asemenea, vigilenți.
Toate aceste manevre asupra celulelor Vero nu sunt doar un aspect științific minor. Sigur, la mai mult de șase luni de la această pandemie, oamenii de știință și-au dat seama, în cele din urmă, de ce hidroxiclorochina a fost un bust, dar asta s-a întâmplat numai după ce s-au cheltuit cantități masive de timp și bani pentru studiile clinice ale unui medicament cu efecte secundare potențial fatale. SUA a asigurat un stoc de pastile hidroxiclorochina, iar până la jumătatea lunii iunie a distribuit 31 de milioane dintre acestea către departamentele de sănătate de stat și locale.
Între timp, cel puțin o treime dintre pacienții cu lupus din SUA care iau hidroxiclorochină, au avut probleme în accesarea medicamentului, care este cunoscut și aprobat pentru a trata starea lor, din cauza deficiențelor rezultate din hype Covid-19. Am fi evitat toate acestea dacă oamenii de știință și-ar fi verificat de două ori rezultatele Vero din celulele pulmonare umane, înainte de a-și publica rezultatele. Celulele pe care oamenii de știință le selectează sunt minuscule, însă repercusiunile lor sunt oricum mici.