TehnoȘtiri

SATELIȚII MICI AI PLANETEI PLUTO

HYPERSPHERE / SCIENCE PHOTO LIBRARY

Cei patru sateliți mai mici ai lui Pluton s-ar fi putut forma abia după ce, cel mai mare satelit ar fi suferit un impact.

Sistemul Pluto este o întâmplare stranie în sistemul solar. Acesta este alcătuit din cinci sateliți, cel mai mare dintre ei fiind Charon, care are 1.200 de kilometri, aproape jumătate din dimensiunea planetei. Prin comparație, cei patru sateliți mai mici ai lui Pluto – Styx, Nix, Kerberos și Hydra, sunt minusculi, măsurând nu mai mult de 50 de kilometri. De asemenea, aceștia orbitează foarte aproape de Pluto, excepție făcând Charon, care orbitează la zeci de mii de kilometri distanță.

O explicație pentru a arăta cum s-au format acești sateliți mai mici este una dificilă de dat, însă Benjamin Bromley, de la Universitatea din Utah și Scott Kenyon, de la Smithsonian Astrophysical Observatory din Cambridge, consideră că au un răspuns: „sateliții nu au fost formați din Pluto, ci din Charon.”

Teoria principală pentru formarea satelitului Charon este aceea că a rezultat dintr-o coliziune asupra lui Pluto, iar ceilalți patru sateliți mai mici, rezultând, de asemenea, din acest eveniment. Dar, Benjamin Bromley susține faptul că, Pluto și Charon și-ar fi început viața la o distanță mai mică față de cei 20.000 de kilometri care îi despart acum. Pe măsură ce s-au separat treptat, aceștia ar fi perturbat sistemul gravitațional și ar fi eliminat orice satelit mai mic, care ar fi rezultat din coliziune.

„Nu este deloc asemănător cazul în care sateliții mai mici s-au format într-un impact ulterior asupra lui Charon, la aproximativ un miliard de ani de la formarea satelitului mare”, a declarat Bromley. Modelul perechii estimează faptul că dispozitivul de impact ar fi avut o dimensiune de până la 100 de kilometri, aruncând suficiente resturi pentru a înconjura, atât Pluto, cât și Charon, astfel formându-se cei patru sateliți mai mici.

Dacă aceasta ar fi explicația, ar putea să ne ofere o informație valoroasă asupra modului în care se formează planetele în jurul stelelor binare, Pluto și Charon fiind ca un model pentru astfel de sisteme. „Lucrarea noastră arată o modalitate de funcționare a unui astfel de proces”, a menționat Bromley.