Anul trecut, Australia a vândut peste 7.000 de tone de uraniu, la o valoare de aproape 600 milioane USD. Uraniul a produs energie cât pentru a alimenta Australia într-un an, generând emisii de dioxid de carbon, cu 10% mai puțin față de centralele cu cărbune.
S-a estimat că Australia ar putea extrage până la 1,27 milioane tone de uraniu, la un cost rezonabil. La rata actuală de export, ar putea dura mai mult de 150 de ani. Întrebarea dacă Australia ar putea folosi tot acest uraniu mai eficient – ca sursă de alimentare alternativă, cu emisii reduse de carbon- va fi, fără îndoială, discutată într-o anchetă coordonată de ministrul federal al energiei, Angus Taylor.
Comitetul de mediu și energie al parlamentului va lua în considerare repercusiunile economice, de mediu și de securitate ale energiei nucleare din Australia. Ancheta se va baza pe un raport realizat în anul 2006, privind energia nucleară. Raportul a fost inițiat de premierul John Howard, la sugestiile unei comisii regale din 2016, în Australia de Sud, privind ciclul combustibilului nuclear.
„În timp ce așteptăm raportul comitetului, investigațiile anterioare și ceea ce știm despre industria nucleară ne conduc convingător la două concluzii de bază: îmbogățirea uraniului în Australia nu este viabilă din punct de vedere economic, dar stocarea deșeurilor nucleare este ”, au declarat specialiștii.
Combustibilul nuclear are nevoie de procesare
Spre deosebire de cărbune, care poate fi utilizat într-o centrală fără prea multe prelucrări, reactoarele nucleare nu pot fi alimentate pur și simplu cu minereu de uraniu. Ciclul combustibilului nuclear începe atunci când minereul de uraniu extras este transformat în „yellowcake” (concentrat de uraniu), care conține aproximativ 90% oxizi de uraniu.
Acesta este singurul pas al ciclului combustibilului nuclear care există deja în Australia. Este profitabil, dar extinderea exporturilor este puțin probabilă. Cererea internațională și prețurile de uraniu sunt scăzute datorită dezafectării vechilor centrale electrice europene. Există doar creșterii modeste în Asia. Deși acest lucru se poate schimba în următoarele două sau trei decenii, momentan nu există oportunități comerciale de a vinde mai mult uraniu.
După ce a fost vândut în străinătate, concentratul de uraniu este transformat în hexafluorură de uraniu. Acest lucru poate fi realizat doar în cadrul câtorva instalații, existente la nivel global. Următoarul pas este îmbogățirea produsului, când izotopul U-235 este crescut de la o concentrație naturală de 0,7% la un 3 – 4%, artificial. În cele din urmă, uraniul îmbogățit este încorporat în elemente de combustibil din aliaj de zirconiu.
Această procesare se întâmplă adesea în mai multe țări. Uraniul australian poate fi, de exemplu, cumpărat de o companie japoneză de energie, expediat în Canada pentru conversie, îmbogățit în Franța și apoi încorporat în elemente de combustibil pentru un reactor din Japonia.
Comisia regală a Australiei de Sud a luat în considerare posibilitatea îmbogățirii uraniului în Australia, ceea ce, în principiu, își va crește mult valoarea. Însă comisia a constatat că în ciuda faptului că Australia ar putea construi cu ușurință partea tehnică, piața globală este deja suprasolicitată.
În prezent, nu există o piață comercială pentru uraniu îmbogățit și este puțin probabil să crească semnificativ. Fiecare parte a ciclului combustibilului nuclear, în afară de minereul minier și transformarea acestuia în concentrat de uraniu, are loc în afara țării. Energia nucleară în Australia ar fi, în mod clar o afacere de import.
În comparație cu țări precum Franța sau Marea Britanie, care au stabilit industrii nucleare și instalații de pre-prelucrare, operarea reactoarelor nucleare în Australia ar fi, pentru început, mult mai costisitoare.
Principalul argument pentru utilizarea energiei nucleare în Australia este acela că poate furniza energie cu conținut redus de carbon, însă necesită mici modificări ale rețelei de distribuție existente.
Îmbunătățirea considerabilă a tehnologiilor regenerabile din ultimii ani a condus la reducerea costurilor pentru energia nucleară, până la nivelul costurilor pentru cărbune. Cu toate acestea, costurile aferente infrastructurii în vederea înlocuirii energiei electrice generate de cărbune, cu surse regenerabile ar putea fi mari. Aceste costuri pot depăși, probabil, costurile necesare construirii de centrale nucleare.
În timp ce energia nucleară din Australia are o situație economică oarecum instabilă, aceasta ar trebui să se îndrepte către stocarea deșeurilor nucleare. Geologia australiană, extrem de stabilă, oferă oportunitatea de a construi o instalație de eliminare a deșeurilor radioactive similară cu depozitul din Onkalo, Finlanda, aflat în construcție.
Urmărirea acestei opțiuni ar completa exporturile de uraniu din Australia, deoarece combustibilul nuclear ar fi preluat, din nou, după epuizare. Un astfel de depozit ar oferi, de fapt, un nou avantaj comercial.
În Australia, funcționarea cu succes a unei astfel de instalații ar putea oferi argumentul puternic pentru construirea de reactoare de energie nucleară, care în prezent lipsesc.
