În anul 2007, două submarine rusești s-au scufundat în Oceanul Arctic la 4 km adâncime și au plantat un drapel național pe o zonă de platou continental, cunoscută sub numele de creasta Lomonosov. Înălțându-se din centrul Bazinului Arctic, prin drapelul plantat s-a transmis un mesaj clar națiunilor înconjurătoare: Rusia tocmai a pretins vaste rezerve de petrol și gaz, conținute în acest teritoriu subacvatic.
Demonstrația dramatică a puterii rusești nu a avut nicio pondere legală dar nu este singura națiune care încearcă să revendice imensul depozit de petrol și gaz din Arctica. Statele Unite, Norvegia, Suedia, Finlanda și China încearcă, de asemenea, să revendice imensul depozit de petrol și gaz din Arctica. Acest lucru nu este de mirare: proiecțiile arată că zona de uscat și mare, care se încadrează în Cercul Arctic, găzduiesc aproximativ 90 de miliarde de barili de petrol, adică 13% din rezervele Pământului. De asemenea, se estimează că zona conține aproape un sfert din resursele globale de gaz neexploatate.
Până acum, cea mai mare parte a petrolului care a fost localizat în această regiune se afla pe uscat doar pentru că era mai ușor de accesat. Însă acum, țările fac pregătiri pentru a începe extragerea din larg, unde se consideră că este situată marea majoritate a energiei (84%).
Cum a devenit Arctica atât de bogată în energie?
„Primul lucru pe care îl realizezi (dacă te uiți la o hartă) este că oceanul Arctic, spre deosebire de cel Antarctic, este un ocean înconjurat de continente”, a spus Alastair Fraser, un geolog de la Imperial College London. În primul rând, aceasta înseamnă că există o cantitate uriașă de materie organică, disponibilă sub forma unor creaturi moarte ce se găsesc în mare, precum planctonul și algele, care constituie baza a ceea ce va deveni, în cele din urmă, petrol și gaz.
„În al doilea rând, inelul înconjurător al continentelor înseamnă că bazinul arctic conține o proporție ridicată din crusta continentală, ceea ce constituie aproximativ 50% din suprafața sa oceanică. Acest lucru este semnificativ, deoarece crusta continentală, spre deosebire de crusta oceanică, care formează restul zonei, conține, de obicei, depresiuni profunde numite bazine, în care materia organică se scufundă”, a explicat Fraser. Aici, este înglobat în șist și păstrat în ape „anoxice”, ceea ce înseamnă că au un conținut scăzut de oxigen.
„În mod normal, într-o mare adâncă cu mult oxigen, nu s-ar păstra, dar dacă marea este suficient de adâncă, oceanul va fi stratificat, ceea ce înseamnă că apele oxigenate din vârf vor fi separate de condițiile anoxice de la bază”, a explicat Fraser.
Conservată în aceste bazine lipsite de oxigen, materia menține compuși care, în final, o fac utilă ca sursă de energie, pentru milioane de ani de acum înainte.
Pe măsură ce munții erodează de-a lungul mileniilor, continentele oferă și o bogăție de sedimente, transportate prin râuri imense în mare. Aceste sedimente se varsă în bazine, unde se suprapun peste materialul organic și, în timp, formează un material dur, dar poros, cunoscut sub numele de „rocă de acumulare”.
Acest proces de depunere în straturi, derulând rapid milioane de ani, a pus materia organică sub o presiune atât de imensă încât a început să se încălzească.
„Temperatura sedimentelor din bazine crește cu aproximativ 30 de grade Celsius cu fiecare kilometru (0,6 mile) de adâncime”, a spus Fraser. Sub această intensificare a presiunii și căldurii, materialul organic se transformă treptat în petrol, iar la temperaturile cele mai ridicate, formează gaz.
Deoarece aceste substanțe sunt plutitoare, ele încep să se deplaseze în sus, în golurile din roca sedimentară poroasă, care devine ca un recipient de stocare, ca un rezervor, din care sunt extrase petrolul și gazul.
Așadar, este combinația acestor ingrediente – cantități uriașe de materie organică, sedimente abundente pentru blocarea petrolului și gazului, geologia de bază ideală și scara uriașă la care acestea apar – ceea ce face ca Oceanul Arctic să fie atât de bogat în energie. (Pe terenurile în care se află un procent mai mic din totalul petrolului și gazului din Arctica, aceste rezerve s-au format, cel mai probabil, într-o perioadă în care terenul a fost acoperit de mare).
În sălbăticie
Cu toate acestea, doar pentru că energia există nu înseamnă că ar trebui extrasă, spun mulți conservatori și oameni de știință.
Distanța arctică, gheața sa densă, în mișcare și aisbergurile în derivă vor fi o provocare logistică uriașă pentru extragerea în siguranță a petrolului și a gazelor.
„Chiar nu o susțin, deoarece industria nu are tehnologia necesară pentru a realiza acest lucru într-un mod ecologic. Unii oameni vor susține că nu puteți face acest lucru niciodată în zona arctică, într-un mod ecologic” a spus Fraser.
Chiar și pe uscat, planurile de extindere a dezvoltării de petrol și gaze din Arctica sunt tratate cu reticenţă. În acest an, guvernul Statelor Unite intenționează să înceapă să închirieze terenuri, companiilor energetice, în Refugiul Național Arctic pentru Animale Sălbatice din Alaska, deoarece această zonă conține o vastă câmpie de 1,5 milioane de acri (607.000 de hectare), bogată în petrol.
Dar, este, de asemenea, un peisaj de biodiversitate, care adăpostește imense turme migratoare de caribu, sute de specii de păsări și urși polari. „A fost numită ultima mare sălbăticie a Americii; este unul dintre cele mai bogate peisaje din punct de vedere ecologic din S.U.A.”, a declarat Garett Rose, avocat implicat în proiectul Alaska, la Consiliul pentru Resurse Naturale.
Dacă forajul continuă, nu există doar riscul crescut de vărsări de petrol. Conservatorii își fac griji și pentru explorarea seismică, care implică transmiterea unor unde de șoc din cauza camioanelor uriașe.
„Refugiul este un peisaj dinamic și interconectat, extrem de sensibil la schimbări”, a spus Rose. Acest lucru ar provoca distrugeri ale faunei sălbatice. Construcția de drumuri și conducte va reduce acest peisaj intact și va aduce un număr tot mai mare de oameni – ceea ce va intensifica presiunea asupra vieții sălbatice.
Într-adevăr, situația din Refugiul Alaska oferă doar o probă a ceea ce s-ar putea desfășura în alte părți ale Arcticii, dacă proiectele de extracție ale petrolului și gazului vor continua. Unii oameni de știință spun că cea mai mare amenințare este schimbarea climatică. Aducerea acestor combustibili fosili la suprafaţă nu ar duce decât la o utilizare mai mare a combustibilului și la mai multe emisii poluante în atmosfera planetei.
Încă nu am ajuns în acel punct: țările trebuie să ratifice un acord internațional al Organizației Națiunilor Unite dacă doresc să extragă combustibili fosili din anumite părți ale continentului care nu se încadrează în jurisdicția lor. Acest lucru încetinește graba Arctică. Totuși, presiunea internațională este în creștere, țări precum Rusia și-au exprimat deja pretențiile asupra teritoriului subacvatic.
Ar putea fi o „vânzare grea” pentru a face țările să vadă că aceste rezerve ar trebui să rămână neexploatate. Pe scurt, a spus Fraser, „Sper ca această regiune să nu devină prea importantă”.
